În căutarea unei medicini creştine, sau despre căutarea de sine în omenesc şi divin

Niciodată explorările, căutările în lumile interioare şi în lumile exterioare, profane sau divine – indiferent că au fost pe calea meditaţiei, filosofiei, religiei, artei, ştiinţei -, nu şi-au aflat sensul şi adevărul decât printr-o asimilare treptată a ceea ce istoric ne-a fost transmis, pentru a trece prin diferite momente de evoluţie psihică şi spirituală şi a atinge acel înţeles vital care ne descoperă, ne vindecă, ne maturizează, ne înalţă.
În căutarea unei medicini creştine nu este o carte. Este o mărturie scrisă cu prudenţă şi conştientizare, cu dăruire şi înţelepciune, a unui itinerar profund şi înalt spiritual, de credinţă şi transcendere a spaţiilor, până la revelarea Logosului şi a dimensiunilor finit-infinite ale Cunoaşterii.
Ieromonahul Ghelasie Gheorghe nu expune precepte religioase, nu prescrie canoane, nu înscrie edicte, legi noi sau vechi, nici nu impune, în încercarea domniei sale de a se desprinde, prin sacralizare şi teologic, de psihanaliză (îndeosebi freudiană şi jungiană), de psihologie (ca ştiinţă a psihismului) şi de medicină (ca terapeutică a corpului), o anume Dogmă sau o Cale Absolută.
Lucrarea domniei sale este departe de a fi o pledoarie pentru religiozitate, este departe de a fi o confruntare interdisciplinară sau între diverse perspective asupra Omului – Creaţie a lui Dumnezeu sau asupra Omului – Produs al evoluţiei speciilor. Structurată triadic – În căutarea unei psihanalize creştine, În căutarea unei psihologii creştine, În căutarea unei medicini creştine –, lucrarea este încă de la început revelatoare a unei necesităţi omeneşti de Comunicabilitate şi de Unificare între ştiinţele umaniste şi creştinism. Este o pledoarie discretă şi asumată pentru Om ca „Fiinţă Creată, ca Fiinţă Divină”, o anulare a trihotomiei spirit-suflet-trup (respectiv a modelului psihologiei antice: nous, psihi, soma), pentru a extinde, cităm (p. 95), „Psihismul Teologic al Sfinţilor Părinţi cu un Psihologic în Sine de fond Fiinţial” – o Fiinţă Treimică, Divină, cu energii Harcice.
Atât psihanaliza, cât şi psihologia, şi chiar medicina adeseori, ne face să luăm seama Ieromonahul Ghelasie, ignoră Revelaţia şi Morala Creştină, atunci când suntem fixişti până la „exclusivităţi inferioare”. Creştinismul restabileşte gândirea afirmativă, întregeşte într-un „supraîntreg” orice dihotomie sau trihotomie, orice „ruptură a Fiinţei”, domnia sa neacceptând nicio ştiinţă care „neagă” Divinul din Realitatea lumii, fiindcă – negându-l – devine „oarbă, închisă în sine”, „falsă, insuficientă”.
Psihanaliza ar fi, în lumina gândirii creştine, „insuficientă” îndeosebi pentru că se centrează pe complexul sexual, pe inconştient, pe conştientizarea refulărilor:
„Dacă centrul Psihanalizei freudine este „complexul sexual”, cen¬trul unei Psihanalize Creştine este „complexul Naşterii Co¬pilului din noi”. Taina Divină a Copilului din noi ne face să fim Bărbat sau Femeie, ce sunt caracterele „a sexuate ale Copilului” (Copilul fiind a sexuat în sine), care din cauza păcatului Adamic se fac „sexuate ucidere de Copil” şi care trebuie să le „a sexuăm” prin Naştere de Copii. Familia Creştină este acest ideal de „a sexualiza copilul”, ca stare de Rai. Monahismul şi ascetismul Creştin este idealul doar în „a sexualiza Copilului din noi”, tot ca restabilirea stării de Rai. Sexul nu este un „rău în sine”, ci este „victima sexualizării uciderii Copilului”.” (p. 15-16)
Din perspectiva psihanalizei freudiene (nu amintim aici alte orientări psihanalitice), religia este o iluzie. Ceea ce nu înseamnă, însă, scrie Sigmund Freud în Viitorul unei iluzii, că religia ar fi o falsitate, ci că se supune unei logici a dorinţei şi nu unei logici a adevărului. Problema dorinţei religioase nu este că se poate realiza sau nu, ci că anulează criteriile de adevăr în folosul unei credinţe colective (uneori fanatice) care satisface dorinţa. Motivul principal pentru care Freud a refuzat credinţa religioasă este acela că dogma instaurează la credincioşi interdicţia îndoielii („Crede şi nu cerceta”) şi, mai mult, ar clădi experienţa religioasă pe o interdicţie de a gândi sau a reflecta, a te interoga asupra oricărei convingeri împărtăşite de un grup religios sau altul. Respectiv, credinţa ar deveni (îndeosebi la limitele extreme, de fanatism) o împiedicare, o blocare a gândirii libere, personale, critice, şi i-ar menţine pe oameni în iluziile infantile care le satisfac dorinţele primitive.
În lucrarea de faţă, însă, părintele Ghelasie deschide un dia-logos între psihanaliză şi creştinism prin dimensiunea Viului, a unităţii corp-psihic-spirit, a arhe-chipurilor, a Centrelor de Personalitate, ca surse ale Psihismului, iar soluţia creştină pentru vindecarea interioară este „de-sexualizarea prin Copilul a-sexuat şi prin caracterul de Femeie sau Bărbat de asemenea de-sexuat prin Copil, nu prin anihilarea Copilului, ce este tocmai păcatul sexualizării.” (p. 17)
Am dori să facem o precizare, o completare, din perspectiva psihanalizei winnicotiene, care, descriind spaţiul tranziţional şi fenomenele tranziţionale, necesare „continuităţii de a fi”, „propulsiunii spre viaţă” şi creativităţii, reuneşte religia, arta şi ştiinţa într-un acelaşi locus al maturizării, îndeosebi a maturizării/creşterii emoţionale, afective, rădăcina lor comună fiind uniunea „îndeajuns de bună” dintre mamă şi copil şi „susţinerea” diadei mamă-copil de către cel de-al-treilea – tatăl.
Dacă, aşa cum desprindem ca ax principal de gândire din reflecţiile Ieromonahului Gheorghe Ghelasie, „Conştiinţa Creştină începe cu NAŞTEREA FIULUI COPILULUI HRISTIC. Esenţa Conştiintei Creştine este COPILUL HRISTIC care se face BĂRBATUL HRISTIC DIVIN dincolo de „sexualizare, nu de sexul ca Naştere”.” (cit. pag. 17), atunci, din perspectiva psihanalizei actuale, contemporane, Conştiinţa începe odată cu naşterea psihismului copilului, esenţială fiind aici relaţia, uniunea mamă – copil, fluxul/refluxul de reprezentări, afecte, stări, gânduri, trăiri etc., care structurează şi clădesc un alt spaţiu de conştiinţă, un sine care devine treptat conştient de sine şi de celălalt/de lume, inclusiv de divinitate. Fiindcă sunt deja zeci de ani de când şi în psihanaliză se pune accent pe respectul faţă de unicitatea simptomului, faţă de convingerile şi credinţele inconştiente şi conştiente ale persoanei, faţă de mediul său social, cultural şi de viaţă. Psihanalistul este un aliat al vieţii, atunci când el însuşi a atins acel echilibru îndeajuns de bun pentru a fi în beneficiul, în folosul vieţii celuilalt.
Remarcabilă este însă în această Căutare a unei medicini creştine nu atât capacitatea de explorare şi de comparare/diferenţiere a logos-urilor sau a ştiinţelor faţă-în-faţă cu gândirea creştină, cât ţeserea în filigran a legăturilor, a punţilor care unesc, astfel încât să nu se ajungă nici la o „de-religizare” a psihicului (cum s-ar întâmpla în psihanaliză sau în psihologie: p- 27), dar nici la o „religizare a psihanalizei/psihologiei”.
„Omul este după CHIPUL Lui DUMNEZEU (Facere l, 26), adică are în Natura sa Fiinţială Teologicul. A scoate Teologicul din Natura Psi¬hică, înseamnă a l „mutila” de Chipul Divin. Reducerea Omului la un simplu „animal psihizat” este o de sacralizare forţată şi „anti naturală”. De aceea, noi mai numim Psihanaliza noastră Creştină şi Psihanaliza SACRULUI Psihic.”
Şi de remarcat este că atât în gândirea creştină, cât şi în psihanaliză, „iubirea este esenţa vieţii”, chiar dacă pentru prima iubirea are infinite chipuri şi destine, în diferite etape de evoluţie psihică, iar pentru a doua, este Dumnezeirea: „Şi IUBIREA înseamnă tocmai NAŞTERE. În Sine, DUMNE¬ZE¬I¬REA este IUBIRE că TATĂL NAŞTE pe FIUL şi PURCEDE pe Sfântul DUH. Şi în Creaţie Iubirea este la fel, doar dacă Naşte.” (p.62)
Voi încheia această călătorie pe urmele Părintelui Ghelasie cu reflecţia psihanalistului francez, André Green:
„…cred că ar trebui să vedem în psihism un anume poesis, care ne face să înţelegem limbajul psihanalitic înainte de toate ca o metaforă. (…) Metafora este locul secret, în discurs, din care derivă totul sau spre care converge totul (…) În travaliul psihanalitic avem două spaţii: unul în sânul limbajului, şi celălalt între limbaj şi non-limbaj.” (André Green, Le travail psychanalytique, PUF, 2003, p. 241-242)
Reflecţie ce vine în confluenţa gândirii creştine conform căreia psihismul este „Spaţiul Creat (Conştiinţa Creată) al Supraspaţiului Divin Creator (Supraconştiinţa Divină), în care sunt Memoriile – Psihicul, ca Structură Psihică.
Auto-psihizare/auto-metaforizare/auto-istoricizare/auto-teoretizare (gândirea psihanalitică) sau Psihic Deplin (gândirea creştină), dincolo de orice distincţie mai mult sau mai puţin radicală, esenţială este re-unirea în aceeaşi matcă a Logosului. Ceea ce această carte ne desfăşoară de la prima pagină, la ultima. Şi ne lasă căutând (tot) mai departe.

Materiale recente scrise de lucadaniela

• este ora douăzeci şi cinci. fix – May 29th, 2009
• avea urme de cai şi de femeie – May 7th, 2009
• călătorie la capătul oraşelor – April 28th, 2009
• iarba ruptă de acasă – April 16th, 2009
• Revendicarea nemuririi în nouă (şi oare câte alte) acte la Violeta Ion – April 13th, 2009

Tags: Ghelasie Gheorghe